Dacă ar fi să închidem ochii și să ne imaginăm un festival – festivalul-tip al fiecăruia –, pe lângă scenă, probabil că imaginea pe care o proiectăm în minte în acest moment este aceea a mulțimii. Nu una statică, desigur, ci mereu șerpuitoare și entropică. Dacă zoom-ul nostru virtual fixează mai departe, cred că membrul corporal care ne apare tuturor în această imagine indusă este, cel mai probabil, capul.
Capul, brownian-mișcător și el: sus-jos, dreapta-stânga; rotativ; visător-în-sus și vocalizând, ca al Ofeliei pe ape, dinainte de scufundare, ori poate, opus, shoegaze-melancolic din anii grunge ’90 și câte alte posibile poziții. Îmi aduc aminte, aici, de o expoziție pe care a organizat-o Marina A., care a avut mediu performanța și unde o aronda prin mai multe acte, fiecare cu legătură și plecând de la un alt membru corporal.
Atunci, de ce nu, o propunere expozițională care, neghidată de dictatura ancadramentului restrâns și angular al pereților și care, mai mult decât să mimeze aceleași percepte ale studiilor culturale ori alte pretenții elitist-estetice, să funcționeze exact așa: structuralist, plecând de la cap și mișcarea lui în spațiu – adică, fără mari pretenții, un soi de meta-coregrafie analitică, de ghidare prin percepție și cu actul privirii. Una care să se desfășoare aproape vectorial, în cele trei axe ale direcției privirii.
În jos, dar nu în micro, ci în macro, ca dintr-un dispozitiv de zbor spre liniile Nazca care ghidează la sursele de apă, acoperind și transportând trupuri, ca în celebrul dicton heraclitean (B. Rața). Acolo unde se favorizează apariția de ritualuri tot mai ritmice și armonice (C. Țopa). La mediană și în abstract, când mediul fizic se fragmentează în spații abstracte-Hilbert, din linii ascunse de cod (R. Năstase, K. Ikon, sillyconductor); sau prin privirea ce vrea să acapareze doar pentru a se întoarce înapoi și a-l acapara chiar pe cel ce privește, ca un panopticon devenit synopticon (M. Velciov, A. Kaan). Și, desigur, să ne uităm în sus, tot mai des și mai mereu în sus (șoptește dușmanul tăcut al celui ce a acoperit orizontul cu linia de beton a orașelor), unde așteaptă melancolicul domestic, ironic, calin, tandru și percutant (M. Pop), dar și soluțiile coabitării și adaptabilității speciilor la un mediu accelerat în schimbare (sillyconductor).
Lui Edmund Husserl i se datorează ideea corpului care nu este doar un obiect fizic, ci „punctul zero” fundamental de orientare al experienței noastre asupra lumii – idee dezvoltată, mai apoi, de acel apostol al structuralismului, al corpului și percepției, care a fost Maurice Merleau-Ponty. Punct pe care T. S. Eliot pare că îl descrie într-un imens și intens moment de claritate, de apofantism iluminat, prin versurile: „la punctul nemișcat al lumii în rotire / nici trup, nici lipsă trup.” Subtitlu pe care această hartă a privirii îl și poartă, de altfel.
Cu rădăcina în grecescul eikōn („imagine” sau „reprezentare”), iconic poartă în el și tensiunea istorică, născută în disputele teologice ale Bizanțului, dintre două poziții opuse: iconodulul, venerator de imagini, și iconoclastul, distrugătorul lor.
Isn’t it ICONIC, don’t you think
If we were to close our eyes and imagine a festival — the archetypal festival of each one of us—besides the stage, the image most likely projected in our minds at this very moment would be that of the crowd. Not a static one, of course, but somhow serpentine and entropic like. If our virtual zoom fixes further, I believe the bodily member that most likely appears to all of us in this induced image is the head.
The head, Brownian-moving as well: up&down, right&left; rotating, spining; dreaming-upwards and vocalizing, like Ophelia’s upon the waters, just before submersion, or perhaps, on the contrary, shoegaze-melancholic from the ’90sera, or countless other possible positions. «I recall here an exhibition organized by Marina A., who had performance as the medium, and who arranged it through several acts, each connected and starting from another body part.»
So then, why not an exhibition proposal that, unguided by the dictatorship of the framing, narrow and angular walls, one that, rather than merely mimicking the same percepts of cultural studies or other elitist-aesthetics, may function exactly like this: structuralist, starting from the head and its movement in space—in other words, a kind of analytical meta-choreography, a guidance through perception by the act of looking. One that unfolds almost vectorially, along the three axes of the gaze.
Downwards, but not into the micro, rather into the macro, as if from a flying device toward the Nazca lines that guide to water sources, covering and transporting bodies, as in the famous Heraclitean dictum (B. Rața). There, where the appearance of increasingly rhythmic and harmonic rituals is favored (C. Țopa). At the median and in the abstract, when the physical medium fragments into abstract Hilbert-like spaces, from lines hidden in code (R. Năstase, K. Ikon, Sillyconductor); or through the gaze that seeks to seize only to return and seize the seer himself, kind of a panopticon turned synopticon (M. Velciov, A. Kaan). And, of course, to look upwards, ever more often and ever more insistently upwards (whispers the silent enemy of the one who covered the horizon with the concrete line of cities), where awaits the domestic melancholic, ironic and piercing (M. Pop), but also the solutions of coexistence and adaptability of species to an environment in accelerated transformation (Sillyconductor).
To Edmund Husserl we owe the idea of the body as not merely a physical object, but the fundamental “zero point” of orientation for our experience of the world — an idea further developed by that apostle of structuralism, of the body and of perception: Maurice Merleau-Ponty. A point that T. S. Eliot seems to describe in an immense and intense moment of clarity, of luminous apophanticism, through the verses: “at the still point of the turning world / neither body nor not-body.; neither form or towards; at the still point, there the dance is….” A subtitle that this map-of-gazing also bears, indeed.
Rooted in the Greek eikōn (“image” or “representation”), iconic also carries within itself the historical tension, born in the theological disputes of Byzantium, between two opposing positions: the iconodule, the venerator of images, and the iconoclast, their devouring destroyer
Isn’t it ICONIC, don’t you think
At the still point of the turning world.
(T.S.Eliot)